16 ianuarie 2019. Gara CFR Galati. Zapada, ger care ajunge pana la oase chiar si prin haine calduroase. Pe scarile dinspre peron, un amarat zgribulit, imbracat in niste haine slinoase, aduna tremurand cativa biscuiti si doua mere care-i scapase dintr-o punga de plastic rupta. Intra apoi in sala de asteptare. Face cativa pasi inauntru, dupa care iese din nou afara. L-am recunoscut si l-am urmat pe trepte unde intreba trecatorii despre trenul catre Balabanesti. I-am aratat trenul, undeva in departare si i-am explicat ca va fi tras in dreptul garii un pic mai tarziu. Il intreb daca ma cunoaste. M-a masurat indelung si a negat din cap. I-am spus al cui sunt si i-am oferit o bacnota in speranta ca-si va lua ceva de mancare. O ia rusinat, cu ochi-n pamant, dar degetele murdare si inghetate refuzau sa-l asculte. Pleaca spre scara rulanta a pasarelei, zaboveste un pic dar merge mai departe nedumerit. I-am aratat ca trebuie sa ajunga pe pasarela, singura modalitate de a traversa liniile. Mi-a spus ca ii este teama, intra din nou in sala de asteptare unde a fost abordat de doi politisti TF. L-au intrebat unde merge si l-au sfatuit "sa-si cumpere bilet". Cu "banu`" in mana s-a indreptat catre casa de bilete unde erau peste 30 de persoane la rand. Casierita lipsa, retinuta de treburi mai importante. Aveam pe cineva in fata, la rand, asa ca am rugat persoana sa mai cumpere un bilet pana la Lungesti. Pe nea Vasile l-am indrumat catre tren. Cum refuza din nou scara rulanta care l-ar fi dus la etajul 1 al garii si de unde putea ajunge in pasarela dintre linii, il indrum pe scarile principale. Le urca... ca un om nascut in `40. Ajungem cu greu la capatul pasarelei de unde luam liftul. Intra nedumerit, chiar jenat de faptul ca trebuie sa stam mai apropiati. Coborarea a fost lenta, dar foarte rapida. Statea nemiscat, chiar speriat langa usa deschisa, jos pe peron, cu spatele. Il rog sa iasa din cabina liftului. Cand a intors capul si a vazut peronul a tresarit. Afara, curenti reci de aer miscau firisoare de zapada pe asfalt. Cautam un loc mai dosit dupa care il vad plecand langa scari, unde ajungea o raza de soare cu dinti. In cateva minute trenul este tras pentru imbarcare. Dupa ce urca cu greutate pe treptele metalice ale vagonului si se cuibareste pe un scaun, ii aduc biletul. Imediat in vagon apar doi politisti care merg glont la nea Vasile. Cum am anticipat intrebarea, am ajuns in spatele lor. "Unde mergi?" "La Balabanesti." "Ai bilet?" Are, le-am raspuns eu. "Am crezut ca a fugit de acasa...", zice celalalt politist, dupa care si-au continuat inspectia.
In tren era cald. Dupa jumatate de ora de mers l-am vazut mai relaxat, semn ca s-a dezmortit. I-am dus niste covrigei si-un mar, convins ca nu pot inghiti nimic privind atata suferinta. Fusese la un spital. Nu stia la care. Probabil la "judetean". Nu l-a "vazut" nimeni si-a plecat acasa. In urma cu cateva zile a incercat sa repare o usa. Si-a rupt mana cazand de pe scaun. Dupa cum se tinea de umar si dupa grimasa, avea dureri mari. L-am intrebat de ce n-a fost la "urgenta", la Barlad. Era mai aproape de casa. Fusese. Acolo i-au spus ca nu se ating de el ca "are blana de urs". Desigur, e neingrijit, dar nu-i normal sa fie tratat asa un om.
Stau si ma intreb ce face biserica, ce fac localnicii. Ce face preotul... stiu, dar nu stiu ce face Serviciul de Asistenta Sociala din primarie.
La cei 79 de ani, nea Vasile dovedeste in discutii o istetime nativa si, in ciuda neputintei datorate varstei, faptul ca este foarte prezent mental.
Omul asta a fost marginalizat toata viata pentru simplul fapt ca are o voce mai pitigaiata. S-a descurcat cum a putut, prin multa munca, de unul singur. Acum nu mai poate, asa cum multi dintre noi n-o sa mai putem la un moment dat.
Ei, ce facem oameni buni? Suntem oameni sau ne facem ca nu vedem? Suntem capabili de un moment de solidaritate? Sa stiti ca in astfel de situatie nu sunt suficiente doar vorbele...
Acolo il doare!
Asta este chipul suferintei...
Cand i-am dat marul, i-am spus ca este spalat. La intoacere in compartiment... vorbeam singur. Cu mainile lui, il mai interesa oare ca marul il spalasem, la plecare, acasa?
